PRIMATUL între Bisericile Ortodoxe este deţinut de către Biserica Noii Rome, Constantinopole, condusă de un Patriarh ce poartă titlul de Ecumenic, fiind, prin urmare, numită şi ea Patriarhia Ecumenică, ce şi-a atins apogeul dezvoltării teritoriale la sfârşitul celui de-al 18-lea veac. La acea vreme, cuprindea întreaga Asie Mică, întreaga Peninsulă Balcanică (cu excepţia Muntenegrului), împreună cu insulele adiacente, căci celelalte Biserici independente din Peninsulă fuseseră desfiinţate şi deveniseră parte a Patriarhiei Ecumenice. Patriarhul Ecumenic a primit din partea Sultanului Turc, chiar înainte de cucerirea Constantinopolei de către turci, titlul de Millet Baş, adică cap al norodului, şi a fost socotit căpetenia întregii populaţii ortodoxe a Imperiului Otoman. Totuşi, acest fapt n-a împiedicat guvernarea turcă să înlăture patriarhii după voia proprie şi să convoace noi alegeri, strângând şi o taxă mare din partea patriarhului nou ales. Se pare că acest din urmă fapt a avut o mare însemnătate în schimbarea patriarhilor de către turci, şi, prin urmare, se întâmpla adesea ca aceştia să îngăduie iarăşi pe Tron un patriarh pe care-l înlăturaseră, după moartea unuia sau mai multora dintre succesorii săi. Astfel, numeroşi patriarhi au ocupat scaunul de mai multe ori, şi fiecare întronizare era însoţită de colectarea de
către turci a unei taxe speciale.
Pentru a strânge suma care trebuia plătită la suirea sa pe Tron, patriarhul făcea o colectă de la mitropoliţii supuşi lui, iar ei, la rândul lor, strângeau de la clerul ce le era subordonat. Această manieră de a strânge fonduri şi-a lăsat amprenta asupra întregii orânduieli a vieţii Patriarhatului. De asemenea, în Patriarhie exista, în chip vădit, şi „Marea Idee” a grecilor, adică încercarea de a reconstitui Bizanţul, la început într-un sens cultural, dar mai apoi şi într-unul politic. Din această pricină, în toate funcţiile importante au fost desemnaţi oameni loiali acestei idei, în mare parte greci din acea zonă a Constantinopolei numită Fanar, unde se afla situată şi Patriarhia.
Aproape întotdeauna scaunele episcopale erau ocupate de greci, deşi în Peninsula Balcanică populaţia era preponderent slavă.
La începutul secolului al 19-lea a început o mişcare de dezrobire în rândul popoarelor balcanice, care tânjeau să se elibereze de sub autoritatea turcilor. Atunci au răsărit statele Serbiei, Greciei, României şi Bulgariei, la început semiindependente, iar apoi pe deplin independente de Turcia. În paralel s-a purces şi la formarea de noi Biserici Locale, separate de Patriarhia Ecumenică. Chiar dacă nu erau de acord, Patriarhii Ecumenici au îngăduit, sub influenţa împrejurărilor, autonomia Bisericilor din regatele vasale, iar mai apoi au recunoscut independenţatotală a Bisericilor din Serbia, Grecia şi România. Doar chestiunea bulgară a fost una complicată, pe de o parte din pricina lipsei de răbdare a bulgarilor, care nu-şi dobândiseră încă independenţa politică, şi, pe de altă parte, datorită inflexibilităţii grecilor. Declaraţia unilaterală de autocefalie a bulgarilor, pe baza unui firman al Sultanului, nu a fost recunoscută de către Patriarhie, şi într-o serie de eparhii s-a înfiinţat în paralel o ierarhie.
către turci a unei taxe speciale.
Pentru a strânge suma care trebuia plătită la suirea sa pe Tron, patriarhul făcea o colectă de la mitropoliţii supuşi lui, iar ei, la rândul lor, strângeau de la clerul ce le era subordonat. Această manieră de a strânge fonduri şi-a lăsat amprenta asupra întregii orânduieli a vieţii Patriarhatului. De asemenea, în Patriarhie exista, în chip vădit, şi „Marea Idee” a grecilor, adică încercarea de a reconstitui Bizanţul, la început într-un sens cultural, dar mai apoi şi într-unul politic. Din această pricină, în toate funcţiile importante au fost desemnaţi oameni loiali acestei idei, în mare parte greci din acea zonă a Constantinopolei numită Fanar, unde se afla situată şi Patriarhia.
Aproape întotdeauna scaunele episcopale erau ocupate de greci, deşi în Peninsula Balcanică populaţia era preponderent slavă.
La începutul secolului al 19-lea a început o mişcare de dezrobire în rândul popoarelor balcanice, care tânjeau să se elibereze de sub autoritatea turcilor. Atunci au răsărit statele Serbiei, Greciei, României şi Bulgariei, la început semiindependente, iar apoi pe deplin independente de Turcia. În paralel s-a purces şi la formarea de noi Biserici Locale, separate de Patriarhia Ecumenică. Chiar dacă nu erau de acord, Patriarhii Ecumenici au îngăduit, sub influenţa împrejurărilor, autonomia Bisericilor din regatele vasale, iar mai apoi au recunoscut independenţatotală a Bisericilor din Serbia, Grecia şi România. Doar chestiunea bulgară a fost una complicată, pe de o parte din pricina lipsei de răbdare a bulgarilor, care nu-şi dobândiseră încă independenţa politică, şi, pe de altă parte, datorită inflexibilităţii grecilor. Declaraţia unilaterală de autocefalie a bulgarilor, pe baza unui firman al Sultanului, nu a fost recunoscută de către Patriarhie, şi într-o serie de eparhii s-a înfiinţat în paralel o ierarhie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu