Va deveni omul, graţie tehnologiilor avansate, un "înger digital"?

Societatea contemporană, aflată într-o criză morală fără precedent şi lipsită de repere autentice, nu mai ştie să judece şi să evalueze diferite fenomene cu care se confruntă. Printre domeniile în care omenirea a pătruns fără a avea puncte de referinţă şi standarde stabile sunt ştiinţa şi tehnologia. Omul de astăzi a ajuns să se ,,joace” de-a ingineria genetică şi biologia moleculară, brevetează substanţe, produce calculatoare din ce în ce mai performante şi alte dispozitive electronice, fără a avea însă vreun hotar etic în folosirea acestor descoperiri ştiinţifice.

Lipsa jaloanelor care să-l îndrume pe acest drum al progresului ştiinţei şi tehnologiei a condus la o deviere de la rostul iniţial al aplicaţiilor din aceste domenii către abisuri nebănuite. Una din ’invenţiile’ actuale care vorbesc despre această pierdere a direcţiei o constituie implantarea de cipuri sub piele.

În ultimele decenii, tehnologia a avansat foarte mult, au fost produse diferite tipuri de cipuri şi s-a sugerat utilizarea lor în viaţa cotidiană. Printre aplicaţiile practice la care sunt socotite utile se numără: aplicarea subcutanată pentru identificarea a diferite categorii de persoane: agenţi ai serviciilor secrete, persoane care au acces în zone cu grad ridicat de securitate (zone guvernamentale, militare, centre de cercetare, baze de date, cluburi private etc), deţinuţi, persoane inconştiente, persoane a căror stare de sănătate necesită monitorizare (boli cronice, cardiace, respiratorii, de pierdere a memoriei), plata produselor în magazine şi consumul în restaurante şi cluburi, aplicarea pe obiecte pentru monitorizarea oamenilor (ghiozdanele elevilor, maşini) sau mărfurilor, obiceiurilor consumatorilor etc. Cipurile sunt folosite deja pentru identificarea animalelor, inclusiv a şeptelului, animalelor de laborator şi de companie.

Una dintre firmele producătoare de cipuri este VeriChip Corporation, cu sediul în Delray Beach, Florida. Ea aparţine companiei Applied Digital Solutions Inc., care deţine şi Digital Angel Corporation. Aceasta din urmă are patentul pentru cipul pasiv RFID implantabil la oameni (n.r.: cipul pasiv nu emite şi necesită un semnal de la scanner, ca să poată fi detectat; RFID, adică identificabil prin radio-frecvenţă (Radio-Frequence IDentification)), pe care îl produce pentru compania VeriChip.

Cipul numit VeriChip, după numele firmei, este un microcip implantabil la oameni, încapsulat în sticlă, cu identificare prin radiofrecvenţă (foto). El conţine un număr unic de identificare şi alte date personale şi poate fi citit numai de la mică distanţă de către un scanner portabil sau prin trecerea persoanei printr-un scanner tip portal. El este activat numai de semnalul pe care îl primeşte de la scanner.

Şi compania Hewlett-Packard s-a implicat în producerea de cipuri. Ea produce cipul mobil Memory Spots, care permite stocarea unei cantităţi mai mari de informaţii, sub formă de text, sunet, imagine. Cipul are o porţiune adezivă prin care poate fi ataşat la diferite obiecte, precum picturi, fotografii, paşapoarte, brăţări medicale etc. Spre deosebire de VeriChip, Memory Spots are o capacitate de stocare de 250 de ori mai mare şi o viteză de transmitere a datelor de 20 de ori mai mare.

În ciuda promovării uriaşe de care se bucură, tehnologia nu este atât de performantă pe cât doresc să o înfăţişeze producătorii săi. Ei se confruntă cu tot felul de probleme tehnice, de la distanţa foarte mică de la care se poate face identificarea până la probleme de transmisie şi chiar alimentare a cipului.

În 2004, firma VeriChip a făcut un contract cu compania de telecomunicaţii prin satelit ORBCOMM, pentru a dezvolta noi aplicaţii militare, de securitate şi de sănătate. Cele două companii colaborează la realizarea unui prototip de cip menit să fie implantat omului, care să aibă o tehnologie de poziţionare globală prin satelit (GPS). Odată ce dispozitivul este implantat, persoana poate fi urmărită prin satelit şi informaţia retransmisă către internet, unde localizarea, mişcările şi semnele vitale ale unui individ pot fi stocate în baze de date pentru viitoare utilizări.

O altă problemă cu care se confruntă aceste firme este opoziţia oamenilor şi a organizaţiilor non-guvernamentale de protecţie a cetăţenilor, a drepturilor, libertăţilor şi intimităţii acestora. În 1999, Elaine Ramish de la Centrul Legal Franklin Pierce a realizat un studiu cu privire la implanturile de microcipuri. Studiul oferă detalii despre cercetarea şi progresele în domeniu, ca şi despre planurile pe care le au în vedere producătorii pentru a ,,vinde” ideea unui public american sceptic.

Elaine Ramish crede că, în cele din urmă, introducerea acestor dispozitive va deveni realitate, în ciuda rolului lor controversat. ,,Deşi microcipul poate fi introdus ca o procedură voluntară, în timp se vor face presiuni pentru a o face obligatorie”, scrie Ramish în articolul ,,Time enough ? Consequences of human microchip implantation”.

Autoarea continuă, arătând un mecanism posibil pentru acest fenomen: ,,După introducerea ca sistem voluntar, implantul va apărea oamenilor ca acceptabil. După ce va exista o familiaritate cu procedura şi o cunoştinţă a beneficiilor sale, implantarea va deveni obligatorie”. Ea mai spune că sondajele recente au arătat că, dacă este garantată o anumită protecţie, numărul americanilor care ar primi implantul creşte cu 11%.

De asemenea, George Getz, director de comunicaţii pentru Partidul Libertarian, crede că este foarte probabil ca guvernul să impună implantul la toate nivelele societăţii. ,,La urma urmei, guvernul nu a forţat pe nimeni să aibă carnet de şofer. Dar încercaţi să vă descurcaţi fără el, când toată lumea - de la bancherul local la omul care închiriază maşini sau funcţionarul de la hotel sau vânzătorul de la magazin - vă cere să aveţi, pentru a putea beneficia de serviciile pe care vi le oferă. Dacă guvernul vă poate forţa să vă daţi amprentele pentru un carnet de şofer, de ce să nu poată proceda la fel în cazul unui implant ?”

În faţa opoziţiei susţinute, firma a eliminat de pe site-ul său orice referinţă la implanturi, afirmând cu vehemenţă că este vorba de aplicarea tehnologiei numai la brăţări, pagere şi alte dispozitive exterioare. În plus, reprezentanţii acesteia i-au acuzat de rea-credinţă şi răspândire de date false pe toţi ziariştii care au publicat informaţii cu privire la implanturile umane.

În 2000, compania VeriChip a primit premiul ,,Pionieri ai tehnologiei” din partea Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia. Acesta a fost oferit pentru ,,dezvoltarea economică mondială şi progresul social prin perfecţionare tehnologică”.

A urmat momentul 11 septembrie 2001 şi necesitatea de a creşte securitatea Statelor Unite ale Americii, fapt ce a determinat o schimbare de atitudine. În acest climat de teamă, în care mulţi americani pot pune mai mare preţ pe siguranţă decât pe libertate sau intimitate, compania a reintrodus în forţă ideea implanturilor subdermale.

,,Ne-am schimbat concepţia după 11 septembrie, deoarece a crescut nevoia de monitorizare a activităţilor criminale”, declara Keith Bolton, responsabilul cu tehnologia al corporaţiei. Pentru a propune implantarea de cipuri imigranţilor, lucrătorilor pasageri, ca şi funcţionarilor guvernamentali care au acces la date secrete sau în zone cu grad ridicat de securitate, ea a uzitat de discursul conducerii americane, care a cerut în repetate rânduri creşterea securităţii.

O altă campanie menită să obişnuiască omul de rând cu această idee este cea în care guvernul american susţine implantul pentru protejarea sănătăţii. În octombrie 2004, Administraţia pentru Alimente şi Medicamente (Food and Drug Administration, sau FDA) a aprobat folosirea cipului. Mary Jo Deering, director adjunct pentru probleme electronice în domeniul sănătăţii din cadrul Departamentului american de Sănătate şi Servicii Umane, declara: ,,Aşa cum ştiţi, preşedintele tocmai a reafirmat angajamentul său pentru stabilirea unei reţele şi standarde de înregistrări electronice de sănătate, în special pentru sublinierea intimităţii”.

Astăzi, implantarea de microcipuri este promovată agresiv, fiind folosită o sumă de strategii pentru a-i convinge pe oameni de beneficiile pe care le-ar putea avea de pe urma ei. Astfel, sunt mediatizate insistent cazurile de răpiri şi ucideri, mai ales de copii, oferindu-se ca soluţie implantarea tuturor copiilor, pentru asigurarea protecţiei lor. De asemenea, mass-media prezintă cazuri de hackeri care descifrează codurile cardurilor şi vehiculează ideea înlocuirii cardurilor cu cipuri implantabile (deşi s-a demonstrat că hackerii pot descifra şi codurile cipurilor). Cipurile pot constitui, în opinia celor care le fac publicitate, o soluţie pentru pierderea cardurilor, uitarea parolelor sau înlocuirea unui număr mare de carduri - bancare şi de acces în diferite instituţii - cu ... un singur cip.

În ajutorul acestor strategii vin argumentele de ordin psihologic, precum faptul că mulţi oameni sunt familiarizaţi deja cu diferite accesorii pe trup: ,,Ştiu mulţi oameni care vor să fie implantaţi. Astăzi, aproape oricine are piercing-uri (n.r.: împodobirea trupului cu podoabe prin străpungerea pielii: nas, buze, urechi etc), tatuaje, implanturi cu silicon”.

Cea mai recentă aplicaţie a cipului este ataşarea sa pe o brăţară la copiii nou-născuţi şi mame. Mamele nu sunt întrebate dacă sunt de acord cu această măsură. Peste jumătate din centrele de naşteri din Ohio, SUA, sunt dotate cu sistem de protecţie a copilului de tip RFID, pentru a împiedica răpirea lor sau încredinţarea, din greşeală, altei mame. Cipul RFID ataşat copilului este detectat de monitoarele plasate în tot spitalul. Potrivit producătorilor lui, dacă brăţara este îndepărtată, dacă copilul este luat din salon fără autorizaţie sau dacă este dat altei mame, sistemul trage un semnal de alarmă care poate bloca intrările în spital. Brăţările sunt îndepărtate la ieşirea mamelor cu copiii din spital.

Criticii acuză sistemul VeriChip că este ,,o soluţie tehnologică invazivă la o problemă rară”. Katherine Albrecht, fondator şi director al CASPIAN – Organizaţia consumatorilor împotriva invadării intimităţii şi numerotării din magazine, comentează: ,,Răpirea copiilor din spitale este o problemă falsă”. Pentru a-şi argumenta punctul de vedere, ea citează statisticile care arată un număr mic de răpiri din spitale, ce se rezolvă în 95% din cazuri.

În plus, Albrecht vine cu cazuri concrete care pun într-o lumină proastă eficacitatea unor astfel de măsuri: ,,În prezent, investigăm răpirea unui copil care avea o brăţară RFID în momentul răpirii. El a fost luat de o femeie îmbrăcată în uniformă de spital. Membrii personalului din maternitate nu au recunoscut-o, nimeni nu a descris-o pentru că au crezut că sistemul RFID va împiedica orice problemă. Femeia a ştiut să blocheze sistemul RFID şi pur şi simplu a ieşit din spital cu copilul, fără ca nimeni să o oprească”.

Un alt sistem de supraveghere pus la punct de compania Microsoft Corporation propune ca directorii firmelor să monitorizeze sănătatea şi productivitatea angajaţilor lor. Sistemul funcţionează prin conectarea angajaţilor la laptop, desktop sau telefon mobil prin intermediul unor senzori fără fir. El monitorizează bătăile inimii, temperatura şi expresia facială a celui conectat.

Creatorii acestui dispozitiv susţin că, în acest fel, directorii pot detecta oamenii stresaţi sau frustraţi şi le pot oferi sprijin, însă tehnologia a fost aspru criticată de sindicate şi grupurile de libertăţi civile. Ele afirmă că o asemenea monitorizare poate conduce mai degrabă la concedierea unor angajaţi decât la oferirea de facilităţi.

În concluzie, problema este cine va controla tehnologia cipurilor implantate şi în ce scop. Lucas Mast, analist al intimităţii internetului şi telecomunicaţiilor de la Institutul Cato din Washington, opinează pe marginea acestui subiect spinos: ,,Argumentul care poate fi adus aici este că microcipul fiind folosit pentru criminali, pentru persoanele dispărute, pe neaşteptate se poate transforma dintr-un program voluntar într-unul hotărât de guvern pentru binele presupus al societăţii. Este înfricoşător”.

Confirmând parcă spusele lui Mast, unul dintre cercetătorii implicaţi în inventarea microcipului, dr. Peter Zhou, declară: ,,Înainte mai exista rezistenţă, dar nu mai este cazul. Oamenii s-au obişnuit să primească implanturi. Un secol nou, tendinţe noi. Cipul anunţă tăcut o vreme când oamenii vor avea pur şi simplu tehnologia sub piele. (...) Microcipul va fi paznicul, gardianul, protectorul vostru. Vă va aduce lucruri bune”. De asemenea, el dezvăluie cum văd oamenii de ştiinţă omul viitorului: ,,Vom fi un hibrid între inteligenţa electronică şi propriul nostru suflet”.

Culmea ironiei este că microcipului denumit ,,îngerul digital” i se face reclamă afirmându-se că va aduce exact acele beneficii pe care, în realitate, o astfel de tehnologie le suprimă: ,,În mod ideal, dispozitivul va aduce pacea minţii şi o calitate a vieţii crescută pentru cei care îl folosesc, pentru familiile lor, cei dragi şi asociaţii care depind de ei în mod vital. (…) Adulţii care sunt în pericol datorită poziţiei lor economice sau politice, ca şi copiii lor care pot fi în pericol de a fi răpiţi, vor câştiga noi libertăţi în viaţa cotidiană folosind acest dispozitiv”.

Despre ce noi libertăţi în viaţa cotidiană o fi vorba ? Se pare că, în acest secol, am căpătat o sumedenie de noi libertăţi, sau drepturi: dreptul de a muri cu demnitate, dreptul de a avea o calitate a vieţii crescută, şi mai nou dreptul de a fi un hibrid între inteligenţa electronică şi propriul suflet. Sau un înger digital ...

Patriarhia Română s-a dotat cu clopote actionate prin GPS

Pentru a-i avea mereu aproape, oamenii i-au pictat pe sfinţi în biserici, în icoanele pe care le au în case sau la răspântiile drumurilor. Astăzi, în schimb, sunt preferate fotografii sau reprezentări cu ierarhii de vază ai clipei, ca într-un cult al personalităţii caracteristic lumii păgâne, care îşi transforma eroii zilei în zei cărora li se închina.

Unul dintre ierarhii care preferă noile ‘tradiţii’ ortodoxe este Patriarhul Daniel. Recent, el a comandat clopote noi pentru clopotniţa catedralei patriarhale din Bucureşti, care să le înlocuiască pe cele vechi, deteriorate. Acestea au fost turnate la fabrica Grassmayr din Innsbruck, Austria, una dintre cele mai vechi şi cu tradiţie din Europa. Pe 26 septembrie 2008 au fost aduse la Bucureşti, pe 1 octombrie au fost sfinţite de patriarh, iar pe 27 octombrie, de praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, au răsunat pentru prima oară.

Clopotele, care au costat 80.000 euro, sunt extrem de moderne, funcţionarea lor fiind supravegheată de un calculator echipat cu antenă şi sistem GPS, ,,pentru a da o precizie atomică ceasului şi programării acţionării clopotelor”. Însă caracteristica cea mai frapantă a clopotelor este că poartă pe ele chipul patriarhului (foto). Pe ele sunt imprimate chipul său, stema Bisericii Ortodoxe Române şi a Arhiepiscopiei Bucureştilor şi inscripţia ,,Binecuvântarea Patriarhului Daniil al României, la 350 de ani de la sfinţirea catedralei mitropolitane şi patriarhale din Bucureşti (1658-2008)”.

Reprezentanţii fabricii de clopote din Austria au afirmat că ,,doar cele mai importante capete religioase se bucură de onoarea de a rămâne imortalizate pe clopotele făurite de fabrica din Austria”. Astfel, în vreme ce odinioară marii ierarhi se smereau neîncetat, se socoteau nimeni şi nu primeau să fie slăviţi sub nici un chip, chiar dacă s-au făcut vrednici de a fi proslăviţi de Însuşi Ziditorul lor cu facerea de minuni şi alte daruri dumnezeieşti, astăzi, ‘tradiţia’ este tocmai invers. Invers va fi şi răsplata !

Arh. Averchie de Jordanville - Biserica ar trebui sa fie in pas cu "vremurile"?

În pas cu vremurile ! Iată lozinca tuturor acelora care, în vremurile noastre, se străduiesc atât de intens să conducă Biserica lui Hristos departe de Hristos, să conducă Ortodoxia departe de adevărata mărturisire a credinţei creştine ortodoxe. Probabil, această lozincă nu răsună întotdeauna, nici pentru oricine atât de tare, clar şi făţiş – dar aceasta ar putea îndepărta ceva, până la urmă ! Faptul important este urmarea practică a acestei lozinci în viaţă, strădania într-un fel sau altul, într-un grad mai mare sau mai mic, de a o pune în practică.

Împotriva acestei lozinci la modă, ,,moderne”, primejdioasă pentru suflete oricum ar fi proclamată sau oricum ar fi pusă în practică, făţiş sau într-ascuns, noi nu putem decât să luptăm – noi, cei care suntem fii credincioşi şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, a cărei întreagă esenţă, în numele căreia există în lume, este nu a fi ,,în pas cu vremurile”, ci a păstra o credincioşie neschimbătoare faţă de Hristos Mântuitorul, faţă de adevărata credinţă şi Biserică Ortodoxă.

Haideţi să ne amintim ce scria binecuvântatul mitropolit Antonie, întemeietorul şi primul conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, despre deosebirea profundă dintre credinţa noastră şi heterodoxie, în eseul său remarcabil ,,Cum diferă credinţa ortodoxă de confesiunile apusene ?”. El găseşte această deosebire profundă în faptul că ortodoxia învaţă cum să ne clădim viaţa potrivit poruncilor desăvârşirii creştine, pe când heterodoxia ia din creştinism doar acele lucruri care sunt, şi în măsura în care sunt, compatibile cu condiţiile vieţii contemporane culturale.

,,Ortodoxia socoteşte creştinismul ca fiind temelia veşnică a adevăratei vieţi, care cere fiecărui om a se sili pe sine şi a lucra până când împlineşte acest îndreptar; în timp ce heterodoxia consideră fundamentele vieţii contemporane culturale ca un fapt de nezdruncinat. Ortodoxia cere eroismul moral – nevoinţa; heterodoxia caută ce ar putea fi folositor în creştinism pentru noi, în condiţiile noastre actuale de viaţă. Pentru ortodox, chemat la veşnicie dincolo de mormânt, unde începe adevărata viaţă, mecanismul format în plan istoric al vieţii contemporane este o închipuire lipsită de substanţă; în vreme ce pentru heterodox, învăţătura cu privire la viaţa viitoare este înaltă şi înnobilează şi ajută omul să-şi clădească chiar mai bine viaţa reală de aici”.

Acestea sunt cuvinte de aur, ce ne arată cu limpezime şi asprime adevărata prăpastie fără fund care separă credinţa creştină autentică – ortodoxia, de mutilarea sa – heterodoxia ! În prima se găseşte nevoinţa ascetică, o întoarcere către veşnicie; în cealaltă, un ataşament puternic faţă de pământ, o credinţă în progresul omenirii pe pământ.

Mai mult, precum arată atât de distinct şi corect mitropolitul Antonie, ,,credinţa ortodoxă este o credinţă ascetică”, iar ,,starea binecuvântată pe care o aşteaptă pe pământ închinătorii la ‘superstiţia progresului’ (pentru a folosi expresia potrivită a lui S.A. Rachinski), a fost făgăduită de Mântuitorul în viaţa viitoare; dar nici latinii (n.tr.: catolicii), nici protestanţii nu doresc să se împace cu acest lucru, pentru simplul motiv – pentru a vorbi cu sinceritate – că ei cred puţin în înviere şi cred cu tărie în fericirea în viaţa de faţă, pe care, dimpotrivă, apostolii o numesc abur care întru puţin se arată, şi după aceea piere (Iacov 4, 14). Iată de ce Apusul pseudo-creştin nu doreşte şi nu este capabil să înţeleagă lepădarea de această viaţă prin creştinism, pentru care ni se cere să luptăm, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, şi îmbrăcându-vă întru cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul Celui ce l-au zidit pre el (Coloseni 3, 9-10).

,,Dacă cercetăm toate greşelile Apusului”, scrie mai departe vlădica Antonie, ,,atât pe cele care au intrat în învăţătura sa dogmatică, cât şi pe cele prezente în morala sa, vom vedea că toate îşi au obârşia într-un eşec în a înţelege creştinismul ca nevoinţă ascetică, atrăgând după sine auto-desăvârşirea treptată a omului”.

,,Creştinismul este o religie ascetică”, concluzionează acest eseu excelent, scris cu convingere şi claritate. ,,Creştinismul este o învăţătură a luptei neîncetate cu patimile, a mijloacelor şi condiţiilor pentru dobândirea treptată a virtuţilor. Aceste condiţii sunt nevoinţele ascetice lăuntrice, cât şi cele croite din afară, credinţele noastre dogmatice şi acţiunile sfintelor taine dătătoare de har, care au un singur scop: a tămădui păcătoşenia omenească şi a ne înălţa către desăvârşire”.

Şi ce vedem acum în ,,Ortodoxia” contemporană – ,,Ortodoxia” care a intrat în aşa-numita ,,mişcare ecumenică” ? Vedem negarea totală a sfintelor adevăruri pomenite mai sus; cu alte cuvinte, lepădarea de adevărata Ortodoxie în folosul contopirii spirituale cu Apusul heterodox. ,,Ortodoxia” care s-a plasat ea însăşi pe calea ,,ecumenismului” cugetă nu la îmbunătăţirea vieţii contemporane, care este într-un declin continuu în ce priveşte religia şi morala faţă de dreptarul poruncilor evanghelice şi ale Bisericii, ci mai degrabă la ,,adaptarea” Bisericii însăşi la dreptarul acestei vieţi aflate în declin.

Această cale a lepădării actuale de însăşi esenţa Sfintei Ortodoxii – nevoinţa ascetică, în scopul dezrădăcinării patimilor şi cultivării virtuţilor – a fost urmată, în vremea lor, de partizanii aşa-numitei ,,Biserici Vii” sau ,,Biserici Reînnoite”. Această mişcare s-a răspândit de îndată din Rusia, care a fost prăbuşită în ţărână de ateii cumpliţi, şi către alţi ţări ortodoxe. Este încă viu în memoria noastră ,,congresul pan-ortodox” convocat în 1923 de patriarhul ecumenic de tristă amintire Meletie al IV-lea, la care au fost născocite astfel de ,,reforme” precum căsătoria episcopilor, a doua căsătorie a preoţilor, desfiinţarea monahismului şi a posturilor, scurtarea slujbelor dumnezeieşti, eliminarea veşmintelor specifice clerului etc.

În ciuda năruirii, la acea vreme, a acestor planuri nelegiuite, puterile întunericului nu au fost, fireşte, împăcate cu aceasta şi au continuat activitatea lor îndărătnică şi perseverentă, găsindu-şi unelte obediente în rândurile ierarhiei diverselor Biserici Ortodoxe locale. De asemenea, la momentul actual, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ele au obţinut un mare succes: aproape toate Bisericile Ortodoxe locale au intrat deja în ,,mişcarea ecumenică”, care şi-a stabilit ca scop desfiinţarea tuturor bisericilor existente în prezent – incluzând, bineînţeles, Biserica Ortodoxă; în plus, ea urmăreşte întemeierea unui fel de ,,biserică” absolut nouă, care va fi cu totul ,,în pas cu vremurile”, înlăturând ca pe nişte haine zdrenţuroase inutile, ca pe ceva ,,perimat” şi ,,învechit”, toate fundamentele autentice ale adevăratului creştinism şi, mai înainte de orice, ascetismul, acest lucru indispensabil principalului scop al creştinismului: dezrădăcinarea patimilor şi cultivarea virtuţilor creştine.

Avem înaintea noastră, ca un exemplu, un document oficial de acest gen, aparţinând Bisericii locale a Serbiei: periodicul Teologia, publicat de Facultatea de Teologie Ortodoxă din Belgrad (al 8-lea an, numerele 1 şi 2 pe anul 1964). În acest periodic, întâlnim un editorial intitulat pur şi simplu: ,,Necesitatea codificării şi publicării unei noi colecţii de canoane ale Bisericii Ortodoxe”. Autorul acestui articol, în vreme ce afirmă cu viclenie că ,,principiile desăvârşite ale Bisericii vor rămâne neschimbătoare pretutindeni şi întotdeauna”, totuşi încearcă să demonstreze că întreaga colecţie de canoane a Bisericii Ortodoxe este doar produsul unui timp demult trecut în veşnicie, şi, prin urmare, nu răspunde cerinţelor vieţii contemporane şi trebuie anulată şi înlocuită cu o alta. Această nouă colecţie de canoane, remarcă el, ,,trebuie adusă în acord cu principiile fundamentale ale vieţii”, pe care Biserica chipurile ,,le-a preţuit întotdeauna”. ,,Timpurile noastre – spune acest autor viclean – sunt diferite din multe puncte de vedere de timpurile Sinoadelor Ecumenice, la care au fost alcătuite aceste canoane, şi, în consecinţă, aceste canoane nu pot fi aplicate astăzi”.

Să aruncăm o privire şi să vedem exact ce canoane consideră acest autor modernist că sunt perimate şi trebuie desfiinţate:

- canonul 9 al Sfinţilor Apostoli, care cere credincioşilor ca, după ce intră în biserică, să rămână la slujba dumnezeiască până la sfârşit şi să nu facă neorânduială plimbându-se prin biserică;

- canonul 80 al Sinodului de la Trullo, care pedepseşte clerul cu depunerea şi laicii cu afurisirea, dacă nu vin la biserică 3 duminici succesive fără a avea un motiv întemeiat;

- canonul 24 al Sinodului de la Trullo, care interzice clerului şi monahilor să meargă la hipodrom şi la alte spectacole; autorul adaugă acestui canon remarca complet naivă, chiar bizară că doar în vremurile de început astfel de amuzamente erau locuri ale desfrâului şi corupţiei, în timp ce acum ele sunt pretinse ,,centre de cultură şi educaţie” (?!);

- canonul 54 al Sfinţilor Apostoli, care interzice clerului, fără a avea o necesitate de neevitat, să intre într-o cârciumă; aici, din nou, pare că mai înainte cârciuma era un fel de stabiliment diferit de ceea ce este astăzi;

- canonul 77 al Sinodului de la Trullo şi canonul 30 al Sinodului de la Laodiceea, care interzice bărbaţilor creştini să se îmbăieze laolaltă cu femeile; de ce este necesar să acceptăm că aceste canoane sunt ,,perimate” este cu totul de neînţeles !

- canonul 96 al Sinodului de la Trullo, care condamnă încreţirea artificială a părului şi, în general, orice împodobire de sine cu diferite tipuri de găteli ,,pentru ademenirea sufletelor nestatornice” – în loc de ,,împodobirea de sine cu virtuţi şi cu morala bună şi curată”; în vremurile noastre, acest canon nu numai că nu a devenit ,,perimat”, ci s-ar părea că este mai cu seamă esenţial, dacă ne amintim de purtările femeilor indecente, neruşinate de astăzi, care sunt cu totul nepotrivite pentru femeile creştine.

Acestea sunt suficiente ca noi să vedem ce scop are în vedere ,,reforma” mai sus pomenită în Biserica Ortodoxă, cu ce ţel este propusă convocarea unui al VIII-lea Sinod Ecumenic, la care visează atât de mult toţi ,,moderniştii”, gustând mai dinainte deja ,,viaţa lipsită de griji” care va fi atunci permisă şi legitimizată în mod făţiş pentru toţi !

Dar haideţi să cugetăm mai adânc la teribila esenţă a tuturor acestor cereri de desfiinţare a regulilor canonice pretins ,,perimate”. Care este: aceşti ,,reformatori” ecleziastici contemporani, care îşi ridică acum capetele cu atâta neruşinare chiar în sânul Bisericii Ortodoxe (şi cumplit de spus, printre ei se numără nu doar clerici, ci chiar ierarhi aleşi !), acceptă viaţa contemporană cu toate manifestările ei monstruoase, imorale ca pe un fapt de nezdruncinat (care este, precum am văzut mai sus, o concepţie nicidecum ortodoxă, ci heterodoxă, apuseană !). Şi ei doresc să abroge toate acele reguli canonice ce caracterizează Ortodoxia exact ca fiind o credinţă ascetică, care cheamă la nevoinţă ascetică, în numele dezrădăcinării patimilor şi cultivării virtuţilor creştine. Aceasta este o mişcare grozavă, primejdioasă pentru credinţa şi Biserica noastră; ea vrea, precum spune Hristos Mântuitorul, să facă sarea să-şi piardă gustul; este o mişcare îndreptată către demolarea şi spulberarea adevăratei Biserici a lui Hristos prin intermediul unei substituiri viclene a ei cu o falsă biserică.

Articolul amintit mai sus, din periodicul teologic sârb, este încă discret, înfrânându-se de la o francheţe totală. El vorbeşte despre a permite în principiu căsătoria episcopilor, dar în viaţă noi auzim discuţii chiar mai dese şi mai insistente despre lucruri mult mai grave, anume despre pretinsa inaplicabilitate în vremurile noastre a tuturor acelor reguli canonice care cer ca pretendenţii la preoţie şi înşişi preoţii să aibă o viaţă morală curată şi neprihănită; sau, ca să vorbesc mai simplu, a le permite lor acea destrăbălare înspăimântătoare în a cărui abis se afundă din ce în ce mai mult omenirea contemporană.

Una este să păcătuieşti şi să te pocăieşti, ştiind şi mărturisind că omul păcătuieşte şi are nevoie de pocăinţă şi îndreptare a vieţii. Alta este să dai legitimitate fărădelegii, să aprobi păcatul, adormind astfel conştiinţa omului şi abolind chiar temeliile Bisericii. Nu avem nici un drept să facem aceasta, şi este cea mai gravă crimă înaintea lui Dumnezeu, a Sfintei Biserici si a sufletelor credincioşilor care caută mântuirea.

Şi pentru câtă vreme, până la ce limite ne putem permite nouă înşine să mergem pe o cale atât de alunecoasă, abrogând canoanele Bisericii care susţin moralitatea creştină ? Chiar acum în America şi, precum auzim, şi în alte ţări care au acceptat ,,cultura” contemporană, există o propagandă crescândă pentru desfiinţarea oficială a căsătoriei şi legalizarea în locul căsătoriei a ,,iubirii libere”; folosirea pilulelor contraceptive este aprobată pentru cei căsătoriţi şi chiar pentru cei necăsătoriţi, deoarece căsătoria cică are scopul nu a da naştere la copii, ci de a ,,iubi”; este pregătită recunoaşterea legală a odioasei patimi, împotriva firii, a sodomiei, şi instituirea totală a unui ritual special de cununie religioasă pentru sodomiţi (propunere a unui episcop anglican) etc.

Şi ce ? Trebuie să urmeze şi Biserica noastră această cale la modă, ,,în pas cu vremurile, ca să nu fie lăsată în urma mersului vieţii ? Dar ce fel de ,,biserică” va fi aceasta care va permite toate acestea, sau chiar va privi pur şi simplu totul cu bunăvoinţă atotiertătoare ? Nu va mai fi deloc biserică, ci o veritabilă Sodoma şi Gomora, care nu va scăpa, mai devreme sau mai târziu, de teribila pedeapsă a lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne îngăduim să fim induşi în eroare şi înşelaţi, fiindcă nu avem nevoie de o asemenea ,,biserică, sau mai degrabă ,,falsă biserică”. Putem fi noi înşine slabi şi plăpânzi şi putem păcătui adesea, dar nu vom permite să fie abrogate canoanele Bisericii, fiindcă atunci va deveni necesar să recunoaştem că însăşi Evanghelia lui Hristos, prin care oamenii din zilele noastre nu doresc să trăiască, este ,,perimată”, ,,nu răspunde spiritului vremurilor” şi trebuie abrogată !

Dar Evanghelia lui Hristos, împreună cu toate canoanele Bisericii, ca şi hotărârile bisericeşti, scot în evidenţă acel ideal creştin pe care noi trebuie să ne străduim să-l atingem, dacă dorim mântuirea. Nu putem îngădui o micşorare a acestui ideal pentru satisfacerea patimilor şi dorinţelor păcătoase, un abuz blasfemiator al acestor sfinte lucruri.

Orice ,,reforme” ar dori toţi aceşti ,,reformatori” criminali contemporani, conştiinţa Bisericii Ortodoxe cu adevărat credincioase nu le poate recunoaşte sau accepta. Şi orice ar face apostaţii de la adevărata Ortodoxie, de la credinţa ascetică, noi nu vom îngădui modernizarea Bisericii noastre şi NU vom merge ,,în pas cu vremurile” !

Biocipul - "Viitorul omenirii" in direct la CNN

Nu ma mai mira nimic cand vad aceste imagini. Publicitatea care se face acestei peceţi a diavolului peste ocean este deja mai mult decât îngrijorătoare. Dar ştiţi cum se spune: "o minciună repetată de mai multe ori devine adevăr". Sper ca acest minunat "adevăr" propovăduit de cei care conduc lumea să rămână numai la ei.