“Dumnezeu nu i-a dat lumină în ochi”, “Dumnezeu a
făcut ca şi copilul să fie blestemat cu sănătatea”,
“Dumnezeul întors cu faţa de la ea…”
Iată că nu omul e responsabil de faptele sale, ci
Dumnezeu. Iată cauza relelor noastre, rădăcina
handicapurilor care nu ne lasă întregi: Dumnezeu.
Dumnezeu cel “rău” şi “crud” cu “săracii oameni”,
“drepţi” şi “nevinovaţi”.
Aceste aberaţii ne sînt sugerate
de citatele de mai sus, dintr-un articol în care gazetarul
milos deplînge soarta unei nevăzătoare şi a copilului ei.
Să ne înduioşeze neputinţa unui sărman e firesc, dar să
spunem că Dumnezeu e vinovat de aceasta e o blasfemie.
În Cartea Facerii ni se spune că, făcînd cerul şi pămîntul,
cu toate ale lor, Dumnezeu le-a făcut “bune”, şi încă
“bune foarte”. Nepieritoare, nestricăcioase,
neschimbătoare. Toate aveau pecetea Lui: veşnicie,
putere, armonie, frumuseţe – atribute dumnezeieşti cu
care Ziditorul şi-a înzestrat făptura.
Dacă omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu, cum
spune cineva că Dumnezeu nu le-a dat unora “lumină în
ochi”, iar altora le-a “blestemat copii cu sănătatea”?
Însuşi Hristos a arătat narura bolilor atunci cînd,
vindecîndu-i pe suferinzi, îi avertiza: “Să nu mai
păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău.”
În Vechiul Testament, Dumnezeu îi mustră pe evrei prin
Prooroci, pentru necredinţa şi păcatele lor, vestindu-le
suferinţele ce-i aşteaptă, iar alteori lămurindu-le pricina pentru care ajunseseră în criză. Pentru păcatele şi
neînfrînările lor, Dumnezeu îngăduia – nu hotăra, sau
predestina! – cuminţirea lor, “cu potop, cu foc, cu
foamete, cu năvălireea altor neamuri asupra lor şi cu
războaiele dintre ei”.
Poftele şi exagerările noastre, lipsa
discernămîntului, a dreptei socoteli, viaţa nechibzuită –
toate acestea şi multe altele – sînt numite de Biserică
păcat, iar de medicină - vicii. Aceste păcate aduc bolile şi
suferinţa în lume. Nu-i vinovat Dumnezeu că ai făcut
insolaţie sau reumatism, ci nechibzuinţa cu care te-ai
expus soarelui sau umidităţii. Ce I se poate reproşa lui
Dumnezeu dacă-ţi sînt afectaţi plămînii, fiind fumător,
ori dacă, ştiindu-te lacom, te îneci în propria grăsime,
obosit şi bolnav?
Fiecare nou-născut mutant poartă în gena sa pecetea industrializării, germenele-păcat al bolii aducătoare de
chinuri şi moarte. Precum moşteneşte din însăşi firea
strămoşilor darul gîndirii, al vorbirii, al rîsului şi
plînsului, şi toate celelalte capacităţi sufleteşti şi trupeşti,
tot aşa moşteneşte nu doar păcate, ci şi urmări ale
păcatelor neamului său. Precum orice creangă din
coroana stejarului poartă în ea firea rădăcinii din care se
trage, la fel şi pruncul va purta instincte, patimi şi virtuţi
ale neamului jsău, cu toată încrengătura subtilă,
neobservată ce va purcede din ele.
Astfel se face că, împărţind cu strămoşii păcatele,
împărţim şi datoriile lor către Dumnezeu. Datorii “de
familie”, împreună-pătimiri întru mîntuire cu cei din
veacuri adormiţi: părinţi, bunici, străbunici, bunici ai
străbunicilor, cu tot neamul lor mergător pe firul istoriei,
neam din a cărui fiinţă sîntem şi noi cei de azi.
AND – ul purtător de informaţii, prin care vrem-nu vrem
sîntem oameni şi nu alte fiinţe, acesta poartă în el
metabolismul duhovnicesc al tuturor generaţiilor din
care ne-am născut.
Prin acesta sîntem una cu toţi
înaintaşii, prin el ei sînt în noi, aşa cum într-o picătură de
apă e apa întregii lumi, din punct de vedere chimic.
Aşa privind lucrurile, vom înţelege de ce “unii nu au
lumină”, ori nu aud, de ce alţii nu merg ori nu vorbesc.
Vom înţelege uşor ceea ce ni se pare naiv şi superstiţios,
atunci cînd bătrînii, văzînd un copil mai sărac cu duhul,
spun că “trage păcatele neamului”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu