„Cine şi ce ai fost în viaţa anterioară?” - iată o întrebare „la modă” printre oamenii mondeni ai zilelor noastre, ce nesocotesc cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede întru Mine are viaţă veşnică... Şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 47; 6, 54). Hristos ne-a vorbit despre o Înviere, şi nu despre o reîncarnare. Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce este dincolo de mormânt; este moartea un sfârşit al existenţei noastre, sau intrarea în veşnicie?
Doctrina ereziei reîncarnării
Când moartea distruge trupul, duhul din om nu se mai poate exprima material, dar sufletul rămâne veşnic, urmând să primească, după vrednicie, fericirea cea veşnică în Raiul din care au fost izgoniţi strămoşii noştri, Adam şi Eva, sau chinurile fără de sfârşit, în iadul plin de plângere „şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 18,12). Acesta este adevărul ortodox cu privire la judecata sufletului şi viaţa după moarte, revelat nouă de Sfânta Scriptură şi Tradiţia patristică. Credinţele păgâne ale Orientului, însă, susţin un concept străin mântuirii, şi anume reîncarnarea, ce afirmă că sufletele celor ce mor, renasc de fiecare dată în corpuri noi, bărbăteşti sau femeieşti sau intră în stare animală ori vegetală (chiar şi minerală!), într-un circuit etern.
Condiţiile noii „naşteri” depind - zic ei -, de faptele vieţii precedente. Astfel, dacă cineva a dus o viaţă plină de fapte rele, el se va reîncarna într-o fiinţă de rang inferior - animal sau plantă. Potrivit codicelui tradiţiei hinduse, este mai probabil ca cineva să se reîncarneze sub formă de animal sau ca făptură demonică, şi foarte puţin probabil ca cineva să se reîncarneze ca om. Mai ales în rândul celor din înalta societate, există obiceiul ca animalul de casă - câine, pisică, şoarece, şarpe sau ţestoasă, să fie cinstit şi iubit ca un membru al familiei, considerându-se a fi… reîncarnarea unei anumite rude decedate, ce s-a întors printre ei în alt corp…
Teoria reîncarnării era îmbrăţişată de multe popoare antice. Astăzi, trei sferturi din Asia este tributară acestei rătăciri cumplite, ce are în centru legea aşa numită „a karmei”, adică a cauzei şi a efectului. Mulţi speră că, dacă această viaţă nu este aşa cum şi-ar dori, se vor revanşa într-o viaţă viitoare. Ea este răspândită astăzi în rândul populaţiei indigene din cele două Americi, la celţii din Irlanda, Anglia şi Bretania, la ocuitorii băştinaşi ai insulelor Hawai, în India, Indochina, Tibet, China, Mongolia, Japonia etc. În ţările dezvoltate, această teorie a dat naştere curentului new-age, care i-a preluat filosofia păgână aproape în întregime.
Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe
„Iubiţilor, să nu credeţi pre tot duhul; ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu. Că mulţi proroci mincinoşi au ieşit în lume” (I Ioan 4, 1). Putem pleca de la premisa că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are un început, dar nu şi sfârşit. Se naşte la un moment dat şi trăieşte veşnic. În această lume trăieşte numai o singură dată. După moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu şi îşi va lua răsplata după faptele sale „Şi precum este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea Judecata” (Evr. 9, 27). Prin jertfa euharistică, omul se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului. În raport cu această idee ortodoxă, de unire a omului cu Dumnezeu,
hinduşii, ce cred în reîncarnare, suştin ideea hulitoare că „atunci când cineva ajunge la desăvârşire îşi pierde persoana, prin identificarea deplină cu Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi impersonal. Astfel, existenţa omului se neantizează, pulverizându-se în oceanul dumnezeirii impersonale”. În Ortodoxie, omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu, pentru că omul este creaţie; iar Dumnezeu - Ziditorul lui.
Punctul de vedere al Bisericii Occidentale
Declaraţia suveranului pontif Ioan Paul al IIlea, raportată la erezia reîncarnării, a produs un şoc la nivelul întregii lumi. El spunea că: „Cea mai mare contribuţie a Indiei adusă lumii, este să îi ofere o viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine, dacă se deschide de bunăvoie acestei străvechi înţelepciuni, ca să dobândească prin ea o îmbogăţire pentru viaţa omenească”. Hunt, Dave, Pacea globala şi apariţia lui Antihrist, pag. 139, Editura Agape, Făgăraş, 1997.
Protestantul Richard J. Buckham constata că „până în secolul al XIX-lea, aproape toţi teologii creştini (occidentali, n.ed.) au susţinut realitatea chinului etern în iad. Pentru ei era o parte la fel de indis-pensabilă a credinţei creştine universale, ca şi doc-trina despre Treime şi Întrupare. Începând cu 1800, situaţia s-a schimbat în întregime, şi nici o învăţătură tradiţională nu a fost abandonată pe scară atât de largă, ca cea despre pedeapsa eternă”. Ankerberg, John&John Weldon, Realitatea despre viaţa după moarte, pag. 44, Editura Agape, Făgăraş, 1997.
De aici, răspândindu-se ideea mântuirii colective, prin purificarea sufletului în purgatoriu, iadul nefiind considerat veşnic, teoria reîncarnării a devenit un concept al gândirii new-age-iste.
„Reîncarnarea prevede la sfârşit un fel de reînviere, pentru că, parcurgând drumul renaşterilor, eu mă eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna şi intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens, mediaţiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieşte prin reîncarnare, adică prin sine însuşi, nemaiavând nevoie de nimeni. Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă, dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu Biserica catolică, interpretând-o ca pe un fel de desăvârşire, în înţelesul pe care noi, catolicii, îl dăm purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârşire (...)”
Andreas Resch, preot-profesor al Academiei Alfonsiană din Roma, Straniu şi inexplicabil, pag. 108, Editura Agni, Bucureşti, 1995.
Doctrina ereziei reîncarnării
Când moartea distruge trupul, duhul din om nu se mai poate exprima material, dar sufletul rămâne veşnic, urmând să primească, după vrednicie, fericirea cea veşnică în Raiul din care au fost izgoniţi strămoşii noştri, Adam şi Eva, sau chinurile fără de sfârşit, în iadul plin de plângere „şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 18,12). Acesta este adevărul ortodox cu privire la judecata sufletului şi viaţa după moarte, revelat nouă de Sfânta Scriptură şi Tradiţia patristică. Credinţele păgâne ale Orientului, însă, susţin un concept străin mântuirii, şi anume reîncarnarea, ce afirmă că sufletele celor ce mor, renasc de fiecare dată în corpuri noi, bărbăteşti sau femeieşti sau intră în stare animală ori vegetală (chiar şi minerală!), într-un circuit etern.
Condiţiile noii „naşteri” depind - zic ei -, de faptele vieţii precedente. Astfel, dacă cineva a dus o viaţă plină de fapte rele, el se va reîncarna într-o fiinţă de rang inferior - animal sau plantă. Potrivit codicelui tradiţiei hinduse, este mai probabil ca cineva să se reîncarneze sub formă de animal sau ca făptură demonică, şi foarte puţin probabil ca cineva să se reîncarneze ca om. Mai ales în rândul celor din înalta societate, există obiceiul ca animalul de casă - câine, pisică, şoarece, şarpe sau ţestoasă, să fie cinstit şi iubit ca un membru al familiei, considerându-se a fi… reîncarnarea unei anumite rude decedate, ce s-a întors printre ei în alt corp…
Teoria reîncarnării era îmbrăţişată de multe popoare antice. Astăzi, trei sferturi din Asia este tributară acestei rătăciri cumplite, ce are în centru legea aşa numită „a karmei”, adică a cauzei şi a efectului. Mulţi speră că, dacă această viaţă nu este aşa cum şi-ar dori, se vor revanşa într-o viaţă viitoare. Ea este răspândită astăzi în rândul populaţiei indigene din cele două Americi, la celţii din Irlanda, Anglia şi Bretania, la ocuitorii băştinaşi ai insulelor Hawai, în India, Indochina, Tibet, China, Mongolia, Japonia etc. În ţările dezvoltate, această teorie a dat naştere curentului new-age, care i-a preluat filosofia păgână aproape în întregime.
Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe
„Iubiţilor, să nu credeţi pre tot duhul; ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu. Că mulţi proroci mincinoşi au ieşit în lume” (I Ioan 4, 1). Putem pleca de la premisa că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are un început, dar nu şi sfârşit. Se naşte la un moment dat şi trăieşte veşnic. În această lume trăieşte numai o singură dată. După moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu şi îşi va lua răsplata după faptele sale „Şi precum este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea Judecata” (Evr. 9, 27). Prin jertfa euharistică, omul se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului. În raport cu această idee ortodoxă, de unire a omului cu Dumnezeu,
hinduşii, ce cred în reîncarnare, suştin ideea hulitoare că „atunci când cineva ajunge la desăvârşire îşi pierde persoana, prin identificarea deplină cu Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi impersonal. Astfel, existenţa omului se neantizează, pulverizându-se în oceanul dumnezeirii impersonale”. În Ortodoxie, omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu, pentru că omul este creaţie; iar Dumnezeu - Ziditorul lui.
Punctul de vedere al Bisericii Occidentale
Declaraţia suveranului pontif Ioan Paul al IIlea, raportată la erezia reîncarnării, a produs un şoc la nivelul întregii lumi. El spunea că: „Cea mai mare contribuţie a Indiei adusă lumii, este să îi ofere o viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine, dacă se deschide de bunăvoie acestei străvechi înţelepciuni, ca să dobândească prin ea o îmbogăţire pentru viaţa omenească”. Hunt, Dave, Pacea globala şi apariţia lui Antihrist, pag. 139, Editura Agape, Făgăraş, 1997.
Protestantul Richard J. Buckham constata că „până în secolul al XIX-lea, aproape toţi teologii creştini (occidentali, n.ed.) au susţinut realitatea chinului etern în iad. Pentru ei era o parte la fel de indis-pensabilă a credinţei creştine universale, ca şi doc-trina despre Treime şi Întrupare. Începând cu 1800, situaţia s-a schimbat în întregime, şi nici o învăţătură tradiţională nu a fost abandonată pe scară atât de largă, ca cea despre pedeapsa eternă”. Ankerberg, John&John Weldon, Realitatea despre viaţa după moarte, pag. 44, Editura Agape, Făgăraş, 1997.
De aici, răspândindu-se ideea mântuirii colective, prin purificarea sufletului în purgatoriu, iadul nefiind considerat veşnic, teoria reîncarnării a devenit un concept al gândirii new-age-iste.
„Reîncarnarea prevede la sfârşit un fel de reînviere, pentru că, parcurgând drumul renaşterilor, eu mă eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna şi intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens, mediaţiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieşte prin reîncarnare, adică prin sine însuşi, nemaiavând nevoie de nimeni. Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă, dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu Biserica catolică, interpretând-o ca pe un fel de desăvârşire, în înţelesul pe care noi, catolicii, îl dăm purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârşire (...)”
Andreas Resch, preot-profesor al Academiei Alfonsiană din Roma, Straniu şi inexplicabil, pag. 108, Editura Agni, Bucureşti, 1995.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu