Un patriarh ecumenic mason – Meletie Metaxakis

Istoria Patriarhatului Universal al secolului XX este durerea întregii lumi ortodoxe. Începutul evenimentelor tragice a fost pus prin ocuparea nelegitimă în 1921 a prestolului patriarhal de către Meletie (Metaxakis), figură sumbră şi sinistră, care şi-a lăsat urma sa neagră şi asupra altor Biserici Locale – a Greciei şi Alexandriei. Este vorba, mai întâi, de introducerea noului stil calendaristic, de propagarea activă a ideilor ecumeniste şi a înnoirii.
Descriind amănunţit etapele mai însemnate din viaţa activă a acestui ierarh, episcopul Fotie din Triadiţa consemnează: „După relatarea tuturor acestor fapte din biografia lui Meletie, puţin probabil să se mai mire cineva aflând că, peste toate, acesta mai era şi mason. Îndată după alegerea sa în calitate de mitropolit de Kitiisk (1910), Meletie primeşte consacrarea în masonerie la Constantinopol şi devine membru al lojei masonice «Armonia», fapt elucidat în revista «Pytagore Equerre» (1935, v. 4, p. 7–8).
În anul 1967 comitetul constitutiv al „Buletinului masonic”, organ al Marii Loje a Greciei, îi încredinţează masonului Alexandru Zervudakis să scrie o monografie şi pe parcursul ei să mai „oglindească încă o stea sclipitoare, care a strălucit şi a luminat cerul Bisericii Ortodoxe Greceşti”. Zervudakis a scris biografia amplă a lui Meletie (Metaxakis), cu care s-a întâlnit încă la Constantinopol în zilele tragice pentru Grecia, după înfrângerea ei în războiul cu Turcia, în 1922. „Eu l-am salutat aşa cum se salută mason cu mason, – scrie Zervudakis. El a râs şi a spus: Precum văd, mă înţelegeţi”.
Din monografia lui Zervudakis aflăm că Meletie s-a întâlnit cu masonii la Constantinopol în 1906. A colaborat cu cercurile masonice greceşti la Constantinopol, mai cu seamă, în 1908. Masonii, cu care Meletie întreţinea contacte, şi-au intensificat activitatea, pentru a impune „firea cercetătoare şi iscoditoare a lui Meletie... să se decidă... şi să urmeze exemplul multor episcopi străini şi... să se consacre misterelor tainice ale masoneriei”. Meletie s-a înscris în loja „Armonia” din Constantinopol sub nr. 44. Iar în masonerie a fost consacrat în 1909.
Cu acest prilej, Zervudakis scrie: „Îmi amintesc, cu câtă mândrie şi bucurie voi, fraţii, vorbeaţi despre consacrarea lui Meletie, care a fost ales atunci în loja noastră”. –“După consacrarea sa, – continuă Zervudakis, – fratele Meletie a desfăşurat o intensă activitate masonică pretutindeni, oriunde s-a aflat de-a lungul vieţii sale furtunoase”. „Foarte rar vei întâlni asemenea oameni , – scrie în încheiere masonul grec, – care ca şi fratele Meletie, – au aderat la masonerie şi şi-au făcut din ea o experienţă de viaţă. Şi am simţit cu toţii o mare pierdere, atunci când a plecat atât de curând în veşnicie”.
„Oamenii învestiţi cu putere, devin robi ai acelora care le-au făcut această favoare”, – spune Sfântul Vasile cel Mare. Multe s-ar putea scrie despre aceste fapte de nevoinţă întru credinţă şi mărturisire, care au fost şi sunt înfăptuite de către acei ce locuiesc pe sfântul Munte, respingând presiunea înverşunată a duşmanilor Bisericii lui Hristos. Relatăm aici doar un exemplu neînsemnat din viaţa unui sihastru din secolul nostru, stareţul Ioachim (Nicolaidis). „Înălţimea credinţei ortodoxe a părintelui Ioachim, scrie descendentul său, arhimandritul Heruvim (Karambelas), era nepământească, deoarece oamenilor de lume comportarea sa li se părea ciudată. Dar tot ce făcea şi vorbea el izvora din cele mai curate porniri. (…) El a luptat împotriva renegării prin toate mijloacele accesibile pentru un călugăr în vârstă... Când a aflat din anumite izvoare greceşti şi străine că mulţi dintre oamenii învestiţi cu multă putere, printre care şi însuşi regele Gheorghe al II-lea (1922–1923, 1935–1947), au decăzut până într-atât încât au devenit masoni, s-a întristat şi s-a neliniştit foarte mult. Le-a scris personal fiecărui dintre cunoscuţii săi, înalţi demnitari, care au aderat la masonerie, explicându-le despre dauna acesteia. El îi chema să se pocăiască şi să lupte împotriva duşmanilor lui Dumnezeu şi ai Patriei. Acesta a fost motivul pentru care a fost chemat în judecată la Tesalonic. El a vorbit despre adevăr deschis şi cu bărbăţie. Pe toţi i-a impresionat profunda credinţă şi credincioşie lui Dumnezeu a acestui plăpând călugăr de la Muntele Athos – chiar şi ziarele i-au acordat atenţia cuvenită. El şi-a primit în linişte sentinţa şi, asemeni preacuviosului Nicodim, a urmat cu bucurie calea exilului pe insula Skopelos în ianuarie 1941.”

Traducere din volumul „Stareţii vremurilor din urmă”, tom 3